Legendele Toamnei – Cele mai frumoase legende din Carpați

Cad frunzele, vântul bate şi peisajul încet se schimbă de la bumbacul verii în lâna de iarnă.” Henry Beston

Iată că o dată cu trecerea vremii, Toamna s-a furișat tiptil plecând spre alte meleaguri învăluite în neguri misterioase și enigmatice. Pe când ne strângem zgribuliți de frig în jurul sobei, ghici cine ne bate la ușă : IARNA pe uliță se înghesuie și dă buzna nepoftită de nimeni, grăbită să ne aducă zăpadă viscolită pe la ferestre. Doar copiii se bucură gălăgioși de primii fulgi de nea, ce se topesc din dragoste la întâlnirea cu iarba verde de acasă, care spre norocul nostru să ne rătăcim prin lume nu ne lasă. 🙂

Astfel, cuprinși de nostalgia soarelui cald și culorilor pastelate ale toamnei ce tocmai ne-a lăsat, ne așezăm cuminți la gura sobei strângând în palme o cană de ceai fierbinte aromat și intrăm în lumea mirifică a poveștilor.

Multe și minunate sunt basmele și legendele populare, venite din bătrâni și transmise din vremuri imemoriale. În jurul Munților Carpați s-au țesut numeroase legende datorită măreției și bogăției lor naturale pe care oamenii le-au observat de-a lungul timpurilor.

Am adunat cu drag pentru voi în acest articol cele mai frumoase legende din Carpați.

          1. Munții Retezat

Sursa : transilvania-team.ro

Una din legendele zonei Munților Retezat spune că în Tara Hațegului din județul Hunedoara își făcuseră sălaș niște uriași.  Înainte de moartea sa, căpetenia uriașilor împărți țara celor doi copii ai lui, un băiat și o fată. Ca să vadă mai bine cât de mare este partea lor din moștenire, cei doi se urcară pe câte un munte: feciorul pe muntele Retezat, iar fata pe vârful Rusca, spre apus de Retezat.

Fetei i s-a părut că partea de țară a fratelui său este mai mare și mai frumoasă decât a ei, care era plină de stânci și nu avea prea multe păduri și poieni frumoase. De ciudă, fata a luat un fier de plug și l-a aruncat cu putere spre fratele său, care era pe celălalt vârf. Fierul nu l-a nimerit pe flăcău, dar a tăiat vârful muntelui, care de atunci a rămas retezat. De aceea, i se spune muntele Retezat.

      2. Muntele Găina

Una dintre legendele străvechi din Carpați vorbește despre Muntele Găina.

Era o zână frumoasă și foarte bogată care avea găina cu ouă de aur. O singură dată pe an, zâna dăruia câte un astfel de ou unei fete sărace și cuminți, ca să aibă și ea zestre pentru măritiș. Oamenii au trăit în armonie cu zâna, pentru că îi cereau sfatul și ajutorul când aveau nevoie.

Dar, într-o zi, cinci feciori din comuna Vidra, deghizați în haine de fete, s-au furișat până sus pe munte, la adăpostul zânei, au aflat unde ține găina cu ouăle de aur și au furat-o, cu tot cu coșul plin de ouă. Însă, din fuga lor cea iute, cel care ducea coșul l-a scăpat, iar ouăle au ajuns în apele învolburate ale Arieșului, care și acum mai are sclipiri de aur în adânc – spune legenda.

Speriați, feciorii au ascuns găina în munții Abrudului. Zâna s-a supărat pe lăcomia și îndrăzneala oamenilor și a părăsit meleagurile, plecând în zări îndepărtate. Se spune că de atunci tot urcă tinerii pe acel platou de munte (de pe Găina), în a treia duminică  a lunii iulie, crezând că zâna se răzgândește și o vor afla din nou acolo. Această tradiție a devenit Târgul de pe muntele Găina, renumit de secole atât pentru trocul de produse care se realiza acolo, cât și pentru că aici se încheiau cununii, fapt care i-a atras numele de ”Târgul de fete”.

      3. Piatra Craiului, muntele unui păstor isteț

Legenda Pietrei Craiului spune că un prinț a fost blestemat să se transforme în munte. Era un prinț iubit de supuși, de aceea îi spuneau Măritul. Ajuns bătrân și fără copii, prințul a hotărât să aleagă chiar el un moștenitor al tronului. Flăcăi veniți din toate colțurile țării au fost chemați să se întreacă în probe fizice și de înțelepciune.

La o stână din munți trăia un păstor voinic, Brăduț, care a venit și el să-și încerce norocul. S-a dovedit a fi cel mai bun. La ultima probă, când trebuia să asculte problemele oamenilor și să împartă dreptatea, a fost pus în fața unei ghicitori. Trei frați au primit ca moștenire câte trei lăzi, una cu aur, alta cu oase și cealaltă cu pământ. Toți trei vroiau lada cu aur. Brăduț i-a împăcat spunându-le că tatăl lor i-a lăsat unuia banii strânși, altuia animalele și celuilalt pământul. Fiind atât de isteț, Brăduț a devenit noul crai.

De atunci, muntele Piatra cea Mare s-a numit Piatra Craiului, în cinstea păstorului Brăduț care, prin propriile puteri, a devenit crai.

        4. Legenda Muntelui Tâmpa din Brașov

Bine cunoscutul simbol al Brașovului, Muntele Tâmpa este înconjurat de legende frumoase din vremuri demult apuse.  Legenda formării muntelui Tâmpa a fost publicată în anul 1902 în Gazeta de Transilvania.

Ea spune că demult, pe când ținutul Ardealului era scufundat sub apele unei mări foarte întinse, au venit dinspre Răsărit niște uriași care mergeau către Apus. Erau atât de uriași încât în drumul lor săreau din munte în munte ca să nu își ude hainele în apele mării… Ajungând în această zonă, ei s-au oprit pe muntele Piatra Mare și au privit spre Munții Făgăraș, până acolo era totuși o distanță mai mare, așa că au fost nevoiți să ridice o movilă ca să aibă unde să pună piciorul. Au scobit piatra din zona Timișului și au început să o arunce în mare, pe locul unde se află azi Muntele Tâmpa, până când s-a ridicat deasupra apei muntele pe care îl vedem acum. În acel moment muntele era ascuțit și primul dintre uriași care a călcat pe vârful lui a simțit în talpă o durere așa de mare încât a tâmpit pe loc, iar muntelui i-a rămas numele de Tâmpa. Așa s-ar fi născut muntele drag al brașovenilor.

Legenda ar confirma și ipoteza că in interiorul Tâmpei ar fi un lac imens de origine necunoscută. Se spune că uriașii au fost implicați și în geneza piramidelor de la Șona, lângă Făgăraș. Și astăzi, oamenii locului continuă să creadă în uriași și transmit mai departe povețele moștenite din bătrâni, cum că nu e bine să facem săpături în zonă ca să nu-i deranjăm pe giganții care își au sălașul sub cele 8 movile, supranumite Piramidele de la Șona.

          5. Legenda fraților gemeni Olt și Mureș

Aproape că nu există locuitor al țării care să nu fi auzit de râurile Olt și Mureș. Ele izvorăsc din același munte, Hășmașul Mare. Puțini știu însă despre frumoasa legendă povestită din bătrâni și preluată de la o generație la alta, despre cei doi frați gemeni Olt și Mureș, care, ca în dramele lui Shakespeare, se transformă în două râuri.

Cele două râuri, Olt și Mureș, sunt două dintre cele mai mari cursuri de apă ale țării. Oltul este unul dintre cei mai importanți afluenți ai Dunării. Numele râului Olt provine din latinescul ”Alutus” sau ”Aluta”. Mureșul, la rândul său, este mai lung decât ”fratele” său, fiind, în acest sens, al doilea râu din țara noastră după Dunăre. Numit în latină ”Maris (în maghiară ”Maros”, în germană ”Mieresch”), Mureșul este un râu ce străbate România și Ungaria.

De unde a pornit legenda fraților Olt și Mureș

Aurelia Grosu, muzeograf la Muzeul Județean din Olt, afirmă : ”Pe seama celor două râuri există mai multe povești, dar cea mai cunoscută este cea potrivit căreia Oltul ar fi fost băiatul unui rege din Carpații Răsăriteni. El ar fi avut un frate în persoana lui Mureș, deși semănau ca două picături de apă, cei doi erau firi extrem de diferite. Astfel, în vreme ce Mureș era tăcut, rezervat și închis în sine, Oltul era ambițios, orgolios și mereu pus pe harță. Din acest motiv, ei doi se certau și se băteau cu orice ocazie. De-a lungul anilor, certurile și bătăile copilărești dintre cei doi s-au acutizat și au devenit tot mai violente”.

Pentru a-i mai domoli, regele a poruncit să se construiască pe un munte din apropierea cetății două turnuri – pentru fiecare fiu al său. Când au crescut și erau tocmai buni de însurat, regele a trebuit să plece la o luptă cu unul dintre dușmanii care se apropiase periculos de hotarele regatului. Numai că regele nu s-a mai întors iar regina îngrijorată a apelat la cei doi fii pe care i-a rugat să plece să îl caute pe rege.

Deși, la începutul călătoriei, cei doi prinți au înțeles scopul călătoriei și și-au promis să lase deoparte toate certurile dintre ei pentru a-și găsi tatăl, ”pacea” a durat doar câteva ore. Ei doi nu s-au înțeles asupra direcției în care să își caute tatăl și au decis să se despartă : Mureșul cel întunecat la fire a pornit-o spre nord, iar Oltul cel iute din fire s-a repezit bolborosind spre sud.

Regina aflase că cei doi fii s-au despărțit. Cu ochii în lacrimi, se spune că regina l-ar fi rugat pe Dumnezeu să îndrume pașii fiilor ei să se regăsească la un moment dat. Iar Dumnezeu, înduioșat de lacrimile și rugăciunile mamei celor doi frați, i-ar fi împlinit dorința : a hotărât să îi transforme în două râuri nemuritoare, care în cele din urmă se întâlnesc din nou în Dunăre. Și așa au rămas, păstrându-și numele de Olt și Mureș.

              6. Legenda fetei frumoase din Ceahlău

Printre numeroasele legende care înconjoară Muntele Ceahlău, aflăm despre stânca Panaghia de la poalele Vârfului Toaca, ce nu a fost de la început o stâncă, ci o fată frumoasă cum nu s-a mai văzut alta.

Într-un cătun de la poalele Ceahlăului, în familia unor oameni sărmani s-a născut odinioară o mică și fragedă fetiță, din cale afară de frumoasă. Ursitoarele strângându-se în jurul ei i-au menit mai toate bunătățile vieții. Numai că întrecându-se ele să-i ursească de toate fetei, au uitat de noroc… Trecând anii, părinții ei se bucurau de ea și o iubeau ca pe lumina ochilor. Dar într-o toamnă ploioasă și rece, părinții fetei s-au stins din viață zdrobiți de un copac prăbușit peste ei.

Ei, și dacă a rămas Panaghia orfană, văzându-i frumusețea cea fără de seamăn, au luat-o în grija lor doi soți înstăriți din satul vecin. Nu a durat însă prea mult bucuria noilor părinți, fiindcă îndată ce ieșea Panaghia pe uliță sau pe deal, la biserică sau la horă, toți feciorii din sat se țineau scai după ea, sorbind-o din ochi si dorind-o de soție, astfel că au ajuns de se încăierau foarte rău unii cu alții, iar oamenii din sat văzând că farmecul ei chiar îi scosese din minți pe feciori, au hotărât degrabă să o ducă pe fată sus pe muntele Ceahlău și să o abandoneze într-un loc pustiu.

Cuprinsă de jale, sărmana fată când s-a văzut singură în munte, s-a urcat până pe Vârful Toaca, cu gândul să se arunce în prăpastia uriașă, dar acolo sus pe când își lua rămas bun de la viață, iată că simți învăluirea caldă și iubitoare a Soarelui, care s-a oprit în înaltul cerului uimit de frumusețea fetei. Stătea ca vrăjită fecioara și nici unul din ei nu se mai sătura de dulcea sorbire și mângâiere. Așa a durat toată ziua și încă nouă zile și cine știe cât ar mai fi durat să stea Soarele oprit în loc pe cer, dacă nu s-ar fi plâns lui Dumnezeu toată firea pământească, dar până și Noaptea care nu mai putea să aducă Luna și stelele pe cer din cauza Soarelui oprit în loc. S-a mâhnit Dumnezeu auzind de isprava celor doi nechibzuiți cu dragostea lor înfocată și ca să refacă rânduiala dată de el de la facerea lumii, a învăluit în negură Ceahlăul ca să nu se mai vadă cei doi.

Zărind printre nori că razele Soarelui răsfață poienile și pădurile de la poalele muntelui, frumoasa fată vroia să coboare acolo, după învăluirea caldă și luminoasă a iubitului ei Soarele. Însă ajunse doar până la poalele Toacei, când simți că pașii îi sunt tot mai grei, că o amorțeală ciudată îi cuprinde trupul și numaidecât se transformă în stană de piatră.

Legenda spune că doar inima ei curată  și fierbinte dăruită Soarelui, nu s-a împietrit. Ea continuă și acum să primească și să dăruiască iubire ori de câte ori Soarele îi dezmiardă trupul de piatră.

Pentru tine care legendă a fost mai interesantă? Lasă răspunsul tău mai jos.

Din negura vremurilor sosesc până la noi multe alte legende minunate din Carpați.

Dacă ți-a plăcut articolul, te rog să îl distribui mai departe!

Pe curând! 🙂