Întotdeauna când priveam bolta înstelată am fost atrasă irezistibil de strălucirea stelelor pe cerul nopții.
Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost de-a dreptul fascinați de tot ceea ce ține de astre. În definitiv, atunci când privești un cer înstelat, rămâi uimit de frumusețea lui și poți să îți dai seama cât de mare și fascinant este acest Univers.
Prima legendă spune că atunci când vezi o stea căzătoare, trebuie să îți pui imediat o dorință. Legenda dăinuie încă de pe vremea astronomului Ptolemeu, care era de părere că atunci când o stea cădea, zeii ascultau dorințele oamenilor. În Occident pe de altă parte, stelele căzătoare erau considerate adevărate dezastre și se credea că reprezintă o răzbunare a divinităților. Astronomul englez Edmund Halley susținea că potopul din perioada lui Noe a fost declanșat de o stea căzătoare. Încă un mit care persistă și în zilele noastre, în care fiecare stea ar reprezenta sufletul unui om. Se crede că de fiecare dată când o stea cade, cineva undeva a murit.
Așadar, acum că știi ce înseamnă când vezi o stea căzătoare, poți să începi să urmărești mai des cerul înstelat, care îți va da o stare de bine cu sau fără stele căzătoare, pentru că este absolut divin!
Dar ce sunt stelele căzătoare? În video-ul de mai jos, pe scurt, vei afla răspunsul.
Omul antic și-a imaginat pe cer ființe și obiecte legate de viața lui de toate zilele și de cultele religioase, precum și cu diferite fenomene ale naturii, pe care el nu și le putea explica. Bolta cerească cu spuza ei de stele a vrăjit și a aprins imaginația oamenilor din timpuri străvechi, din momentul când omul și-a ridicat conștient ochii spre cer. Chiar dacă realitatea este departe de credințele celor care au trăit cu milenii înaintea noastră, în astronomie s-au păstrat totuși unele denumiri, în special cele date constelațiilor și unor stele de pe bolta cerească, doar pentru a păstra cerului poezia cu care l-au înzestrat anticii.
Mihai Eminescu a intuit în mod genial cu 19 ani înaintea lui Einstein misterul vitezei luminii, arătând în poezia ”La Steaua” :
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre”.
Cerul ne apare sub două aspecte. Ziua, ca o calotă sferică, a cărei culoare variază de la albastru deschis (azuriu), până la violetiu, – iar noaptea, ca o calotă întunecoasă, pe care par a fi fixate, ca niște puncte luminoase, stelele și planetele. De pe suprafața pământului vedem bolta cerească ca o calotă minusculă pe care ne apare proiectat întregul univers accesibil observațiilor. Datorită unui efect de apreciere, calota cerească ne apare ca o boltă lățită spre orizont și turtită deasupra capului. De aici și denumirea de boltă cerească ce i s-a dat.
Dacă observăm câteva ore cerul înstelat, avem impresia că sfera cerească în întregime, se rotește (ca un corp rigid) de la răsărit spre apus, cu o perioadă de 24 de ore. Acest fenomen se numește mișcarea diurnă. În realitate mișcarea este a pământului care se rotește în jurul axei sale de la apus spre răsărit. Din această cauză avem impresia că bolta cerească se rotește în jurul nostru.
În cele ce urmează o să redau o legendă românească în legătură cu aspectul cerului înstelat și a principalelor constelații vizibile din țara noastră.
Iată legenda românească a cerului înstelat. ”Se spune că la facerea lumii cerul era foarte aproape de pământ. Într-o zi, o femeie care îngrijea de un copil nou născut a aruncat din neglijență spre cer un scutec murdar, încât era gata-gata să mânjească cerul cu el. Atunci Dumnezeu s-a supărat foc și a îndepărtat cerul atât de mult de pământ încât nu degeaba spunem noi astăzi ”departe ca cerul de pământ”. De aceea Omul se hotărăște să plece sus în cer, la Dumnezeu, ca să-l convingă cumva să aducă cerul din nou în apropierea Pământului. Pentru a ajunge sus în cer, Omul se pregătește serios de călătorie, știind că drumul o să fie lung și greu.
Când omul a plecat la drum și-a luat cu el, pentru a nu fi singur, și ca să fie în același timp de ajutor la nevoie, următoarele: Carul Mare cu patru boi la jug, Carul Mic, Candela din perete, Crucea de la Biserică, Fântâna din răscruci, Sfredelul, Secera, Coasa, Plugul, Dulăul de la târlă, Cățelul din curte, Cloșca cu puii, Scroafa cu purceii, Păcurarul cu oile, Boarul de la vaci, Vizitiul de la cai, Porcarul de la porci, Hora din sat etc. Și-a mai luat omul cu el porumb și grâu de semănat, ca odată ajuns în câmpiile cerului, să are și să semene când i se vor termina merindele; să aștepte până i se vor coace bucatele, pentru ca să-și facă alte provizii și astfel să poată continua drumul.
A tot mers omul așa, cam până la jumătatea drumului dintre Pământ și Cer. Aici îi ieși înainte Ucigă-l Toaca, care îi zise omului: ”Unde te duci?”. La care Omul îi răspunse: ”Nu-i treaba ta!”. Cum Omul nu a vrut nicicum să-i spună unde merge, după mai multe schimburi de vorbe, ce au început să devină jignitoare de ambele părți, s-au luat la harță. Diavolul scoase atunci din traista lui balaurul și șarpele năpraznic, Ursul, Scorpia, Calul cel furios, Capul de om mort și le aruncă în preajma Omului, ca să îl sperie. Omul însă nu se sperie deloc, căci românul nu se sperie cu una-cu două, și se luă la luptă cu Dracul atât de vitejește, că dintr-un fleac de trânteală s-a făcut sub cer o mare vijelie, pe care o numim noi astăzi ”vântul turbat”. I se spune așa acestei vijelii deoarece orice pasăre zburătoare care urcă până unde suflă acest vânt, turbează pe loc și cade jos moartă. Orice lighioană de pe Pământ care mănâncă din această mortăciune, turbează pe loc și moare.
Dar în momentul când Ursul se îndrepta spre boi, a încremenit și el de frică, când văzu cum diavolul este strivit de Om și știa că îi vine rândul și lui acuș-acuș. În amintirea acestei lupte, se văd bine și astăzi toate acestea pe cer. În mijlocul acestor chipuri, Omul, biruitor, se vede falnic și măreț, iar dracul s-a stâlcit atât de mult zgribulindu-se, încât abia de se mai vede. Astfel că și acolo sus, Omul tot regele firii este, așa cum este și pe Pământ”.
Profesorul Tomoiagă Gavrilă ne explică faptul că, toate denumirile de obiecte și animale amintite mai sus reprezintă denumiri românești ale constelațiilor cu același nume vizibile din țara noastră. Astfel, prin Omul înțelegem constelația Hercule, care ocupă o mare suprafață pe bolta cerească; Scroafa cu purceii reprezintă de fapt un roi stelar (o îngrămădire de câteva sute de stele din care sunt vizibile cu ochiul liber doar câteva zeci) din constelația zodiacală Taurul; Cloșca cu puii se referă la roiul stelar Pleiadele, tot din constelația Taurul; Secera este denumirea dată unui grup de stele sub forma unui arc, din constelația Orion. De fapt, stelele care intră în componența constelației Orion sunt cunoscute în popor ca formând trei constelații diferite: Sfredelul, Secera, Rarița.
După legenda mai sus amintită, drumul pe care a mers Omul spre cer, se vede și astăzi sub forma unei dungi alburii, numit Calea Laptelui. Se spune că cerul a fost albit de laptele vărsat din gălețile ciobanului, când acesta a avut nevoie de cobiliță pentru a lovi balaurul. În unele zone ale țării, această fâșie alburie de pe cer se mai numește și Calea lui Traian, Drumul robilor, Baba cu paiele etc. Denumirea de ”Drumul robilor” a fost dată în amintirea robilor luați de romani din Dacia, pe care îi duceau la Roma.
Această fâșie alburie ce poate fi văzută pe cer în nopțile senine și fără Lună nu este altceva decât Calea Lactee (galaxia noastră) din care face parte și Soarele nostru. Această îngrămădire de stele în număr de aproximativ 150 miliarde are forma unui disc umflat la mijloc. Deoarece Soarele nostru este departe de centrul Galaxiei (aproximativ 30.000 a.l.) și situat aproape de planul său de simetrie, galaxia pare proiectată pe cer sub forma unui brâu alburiu ce încinge întreaga sferă cerească. Din cauza distanțelor enorme la care se găsesc stelele din galaxie, ele nu pot fi observate cu ochiul liber separat, dar lumina lor adunându-se, cerul pare mai luminos, mai lăptos și de aici și denumirea de Calea Laptelui.
Constelațiile au fost folosite de marinari pentru a naviga pe oceanele lumii și de fermieri pentru a determina când începe perioada optimă pentru semănat.
Se credea că cerul ar fi locuit asemenea Pământului, dar nu de oameni ci de îngeri, sfinți și sufletele celor buni de pe pământ care s-au ridicat la cer, în rai. În fiecare noapte în cer s-ar face slujbe, iar în momentul când îngerii bat toaca, cocoșii de pe Pământ aud și încep să cânte. Se mai spunea că ultimul cântec al cocoșilor, cel dinspre zi, alungă definitiv spiritele rele care umblă noaptea pe Pământ și că din acest moment oamenii pot să umble liniștiți fără a se întâlni cu ele. În popor exista credința în existența de fapt nouă ceruri (de aici expresia de a fi în ”al nouălea cer”), asemănătoare toate celui pe care îl vedem noi. Fiecare dintre aceste ceruri s-ar sprijini pe câte un Pământ al lor.
Bolta cerească pe care o vedem noi este luminată în timpul nopții de niște lumânări numite stele, pe care le aprind îngerii în fiecare seară. Fiecare om credea că are steaua lui care se aprinde întâia oară odată cu nașterea și se stinge pentru totdeauna la moartea sa. Strălucirea acestei stele este în funcție de poziția pe care o are omul în societate.
Ai stat seara să privești stelele? Nu te-ai întrebat niciodată ce sunt și cum au apărut? Tu ce ai face dacă ai avea steaua ta?
În curând, îți voi vorbi exact despre aceste lucruri, despre tipurile de stele și cum poți avea și tu steaua ta. Ține aproape și vei afla răspunsul la aceste întrebări!
Ca să primești alte informații inedite de acest gen, nu uita să urmărești, dacă încă nu ai făcut, pagina de Facebook Be Free Be Zen, contul de Instagram, Twitter și să te alături grupului de călători pe Facebook Top 10 Love 2 Travel.
Pe curând! 🙂
Surse : divahair.ro, mihaieminescu.ro, crt-ro.com
